Speranță și perseverență: drumul către bucuria primului ecograf – Caz infertilitate
iunie 14, 2024
Doamne, copilul are omfalocel!
august 13, 2025
Este aproape ora 12:00. Sunt în cabinet împreună cu asistenta mea Liliana. Aștept să între a zecea pacientă, sunt cam pe la jumătatea programului de consultații. După care urmează procedurile la sală, și să trec pe la cezariana făcută noaptea trecută, dar încerc să nu mă gândesc și la ele. Am văzut că mă ajută să îmi împart ziua în minte pe bucăți.
Lili invită pacienta în cabinet. Doamna intră, este bine dispusă. De fapt este foarte bine dispusă, pentru că este gravidă? A ajuns să îmi fie dragă odată cu trecerea timpului. Are un istoric destul de lung în spate, v-am povestit și aici despre dânsa. Dar acum nu mai privim în spate…
O întreb cum se simte, îmi răspunde că are greață, dureri de cap și varsă puțin. Într-un cuvânt se simte extraordinar, pentru că toate se datorează sarcinii. Și când se gândește că toate se datorează acelei micuțe inimioare pe care a ascultat-o data trecută, este atât de fericită încât ar îmbrățișa pe toată lumea. Da, chiar îi priește sarcina.
Îi verificam tensiunea arterială, greutatea, apoi facem ecografia, ca să vedem cum mai este bebe. În timp ce se așează pe masa ginecologică, mă întreabă dacă acum putem vedea sexul copilului. Îi răspund zâmbind că în nici un caz, la 7 săptămâni și un pic este mult prea devreme, trebuie să mai așteptăm.
Introduc sonda și deodată cuvintele mi se opresc pe buze. Îmi dau seama de la prima privire, fără să măsor nimic, că nu e în ordine. Inimioara nu mai bate, embrionul este prea mic…Ea observă că mi s-a schimbat mimica, i se șterge zâmbetul de pe buze. Mă întreabă cu sufletul la gură dacă s-a întâmplat ceva.
O rog să aștepte puțin și LUMEA SE OPREȘTE PENTRU 3 SECUNDE. Deodată parcă totul se petrece cu încetinitorul, ca într-un film cu o secvență filmată slow-motion. Trece o secundă. Mă uit cu disperare pe ecranul ecografului. Sper că m-am înșelat, poate totuși inimioara a găsit o cale să continue să bată. Dar nu, nu bate. E liniște, îmi dau seama că amândoi ne ținem respirația, involuntar. Trece și a două secundă. “Gata, trebuie să-i spui, nu o mai ține în starea asta nenorocită!”. O simt cum se uită la mine cu încordare, dar nu pot să o privesc. Încerc să vorbesc, dar nu am curaj…A trecut și a treia secundă. “Spune-i odată, hai, fă-o repede, că și cum ai trage un plasture!”…
Oftez și mă aud spunând încet: “Îmi pare foarte rău să vă dau vestea asta, dar sarcina s-a oprit în evoluție!”… Doamna țipă scurt, gutural, și izbucnește în plâns. “Nu pot să cred, nu, spuneți-mi că nu-i adevărat, va rog!!” Mă doare durerea ei… Data trecută ne-am bucurat împreună, acum mă uit la ea cum plânge. Mai privesc o dată ecranul ecografului, dar îmi arată același lucru. Inimioară nu mai bate. Mi se umplu și mie ochii de lacrimi…
Mă întorc la birou, ea se așează pe scaun în față mea. E un om dărâmat, privește în gol. Și lacrimile i se scurg pe obraji… Deodată se uită la mine și mă întreabă repede: “Dl dr., există vreo posibilitate să înceapă să bată din nou?” Îi răspund că nu, din păcate nu există… Privește din nou în gol… Mă întreabă: “De ce? De ce s-a oprit?” Încep să-i explic că în majoritatea cazurilor este un defect genetic al sarcinii respective. Iar toate celelalte cauze (trombofilii, defecte ale uterului, stil de viață, boli ale tiroidei, etc.) explică doar câteva procente din aceste situații…Dar mă opresc din explicații, pentru că doamna începe să plângă foarte tare. Plânge așa de tare încât, fără să vreau, mă întreb dacă aud și pacientele din sala de așteptare și ce cred despre asta…
O rog pe Lili să-i aducă un pahar cu apă. Se mai liniștește un pic. O întreb dacă a venit cu cineva. Nu, este singură, soțul nu a putut să vină. O rog să mai aștepte puțin în sala de așteptare, să nu plece așa (are drum lung până în provincie)… Voi trece pe la ea un pic mai încolo, să văd că s-a mai liniștit puțin. Mă uit cum iese din cabinet, plângând, cu umerii căzuți… Știe că nu mai are înăuntru inimioară care bătea…
Oftez adânc, mă uit la Lili. Nu spunem nimic, nu pot spune nimic…O rog pe Lili să introducă următoarea pacientă și ziua își urmează cursul…
Later edit: La momentul în care scriu aceste rânduri, au trecut câteva luni. Doamna a trecut de episodul cu sarcina oprită în evoluție. Mi-a spus că nu crede că mai are puterea să treacă prin așa ceva, așa că am testat prin PGT-A următorii embrioni și așteptăm rezultatul. Pentru că dacă transferăm un embrion euploid (normal din punct de vedere genetic) șansele de a se opri în evoluție sarcina sunt net mai mici.
Nu trec foarte des prin această situație, dar de fiecare dată e la fel. Nu știu ce pot spune în acel moment încât să o fac pe pacienta din fața mea să se simtă măcar un pic mai bine.
La o consultație ce a avut loc recent, doamna mi-a mulțumit că am susținut-o atunci și că am încercat să fiu alături de ea pe cât puteam. I-am răspuns că mă bucur să o văd că este mult mai bine. Mi-a spus: “Nu știți ce a fost în sufletul meu atunci, când mi-ați dat vestea…A fost o cumpănă a vieții mele…” Avea dreptate. Nu știu, pot doar să încerc să-mi închipui.
