Vreau să vă povestesc o întâmplare pe care am trait-o în urmă cu câteva săptămâni,pentru că mi se pare că ascunde un mare, mare adevăr despre medicină la modul general și practicarea ei.

Totul a început când m-am întâlnit cu un vechi prieten din școala generală, cu care mă văd din când în când și mai povestim ce mai este nou în viețile noastre. Și cum stăteam noi de vorbă, am ajuns la subiectul rutinei și cum apare ea în meseria ta, în ceea ce faci zi de zi.

Prietenul meu m-a întrebat ce părere am, dacă eu cred ca în meseria de ginecolog există rutină și cum simt eu personal acest lucru. Inițial i-am răspuns că nu, nu prea este rutină în meseria mea, este destul de variată încât să nu prea apară rutina. Dar, în urma unei discuții cu argumente pro și contra, am ajuns la concluzia că totuși există un grad de rutină. Bine, nu poți spune niciodată că le-ai văzut pe toate și că nu te mai poate surprinde nimic, dar, în general, am fost de acord că multe paciente care se prezintă la consultație nu reprezintă o provocare medicală și că activitatea în aceste cazuri este destul de repetitivă.

La o săptămână dupa această discuție, într-o zi de vineri, mă îndreptam spre un spital privat din București unde urma să efectuez o operație cezariana. Gravida avea 47 de ani, se prezentase la mine la clinica Gynera în urma cu un an și jumatate, adică la 46 de ani, cu 2 proceduri FIV efectuate în ultimii ani, fără succes. Nu avea probleme majore de sănătate, se știa alergică la ambrozie și ketonal, iar ca operații doar apendicectomie. După analizele și investigațiile preliminarii, am făcut o nouă procedură de fertilizare in vitro, am obținut 5 blastocisti, am transferat unul în februarie 2023 și a rămas gravidă. In evoluția sarcinii unei paciente de peste 45 de ani pot să apară unele complicații, care țin de sarcina propriu-zisă sau de unele patologii ale pacientei. Mai ales pentru că vorbim despre o femeie mai în varsta decât o gravidă “obisnuița”, pe care cu toții o privim în principiu ca pe o femeie tânără și sănătoasă, fără probleme deosebite. Gravida mea a avut o evoluție relativ bună în prima parte a sarcinii, dar la sfârșitul trimestrului II a dezvoltat hipertensiune arterială gestațională, care în trimestrul III a evoluat la preeclampsie. Copilul a început să rămână în urma cu greutatea, așa că până la urma am decis operație cezariană la 37 de săptâmani de sarcină.

Am ajuns pe secția de obstetrică-ginecologie, m-am schimbat și am stat de vorbă puțin cu pacienta. Era nerăbdătoare să intre mai repede în operație, ca sa scape de emoții. Am făcut foaia, am scris ce mai era de scris, am mai vorbit un pic cu colega ce urma să mă ajute la operație și până la urmă, cu o mică întârziere de jumătate de oră, am intrat în sala de operații. Îmi amintesc că nu aveam emoții deosebite în ceea ce privește cezariana, ci doar starea aceea de concentrare maximă ce apare înaintea fiecărei intervenții chirurgicale.

Am început operația, în câteva minute am scos copilul care a ajuns la echipa de neonatologie, apoi la mamă pentru pupicii de rigoare, după care pe secția de nou-născuți. Noi am continuat operația și ne-am apucat să coasem uterul la loc. În acel moment, proaspăta mămică îi spune anestezistei: “Dna dr, parcă nu pot să respir!” Atât a apucat să spună și apoi și-a pierdut conștiența. Din acel moment, totul a început să se desfășoare cu repeziciune și toată lumea a început să se agite. 

Medicul anestezist și asistenta de anestezie au analizat rapid indicatorii aparatului de anestezie, unde tensiunea arterială și saturația de oxigen erau în cădere liberă. Anestezista a intubat pacienta, saturația a început să se redreseze, dar tensiunea continua să scadă!! Să ne înțelegem, femeia avusese tensiunea sistolică 140-150 mm Hq la începutul operației, iar acum era 75 și scădea!!! Eu încercam să termin de închis uterul, dar mi-era greu să continui să cos când vedeam ce se întâmplă de cealaltă parte a campurilor. Anestezista a luat decizia de montare de cateter venos central, pentru a putea controla mai bine și mai repede ce se întâmplă cu femeia de pe masă. În câteva zeci de secunde era instalat cateterul venos central, se prinsese și o arteră periferică și au început să administreze adrenalină, tensiunea era deja 30 mm Hq, ceea ce înseamna că pacienta era în șoc!!!

Am terminat de cusut uterul, iar pentru câteva secunde m-am oprit și urmăream ce se întâmpla în sală. Erau deja erau 3 anesteziști și 3 asistente de anestezie, pe lângă cele 2 asistente de sala. Atunci țin minte că mi-a trecut pentru prima dată prin cap că s-ar putea să o pierdem și m-a trecut un fior. Cum să mori când abia ai un copil de câteva minute?! Pentru că adrenalina curgea pe injectomat, tensiunea începuse să crească și se stabilizase în jurul valorii de 70 mm Hq. Toata lumea a răsuflat pentru câteva secunde…

Variantele erau doua în acel moment: tromboembolism pulmonar sau șoc anafilactic. Una mai îngrozitoare și dificilă decât cealaltă!! Știam că pacienta era alergica la ketonal, dar atât. În cursul procedurilor de FIV și sarcinii îi fuseseră administrate de mai multe ori antibiotice (cu testare în prealabil) și nu avusese nicio reacție alergică! Anestezistii îi ascultau plămânii, părea ca nu aveau raluri, saturația de O2 era în jur de 87%, ceea ce era bine.

Tot ce v-am povestit până acum nu durase mai mult de 7 minute. Mă întorc la uterul pacientei și constat că se relaxase. Nu era cel mai relaxat uter, dar era mult mai moale decât ar fi trebuit. Din cauza suspiciunii de șoc anafilactic, bineînțeles că anesteziștii nu mai voiau să-i facă niciun fel de substanță care să ajute la contracția fibrelor musculare uterine. OK, ce e de făcut?

În acel moment, tensiunea începe din nou să scadă!! Se mărește doza de adrenalina pe injectomat și mi se spune: “Fă ce știi ca să-i strângi uterul, dar hai, închide-o!”. Singura varianta pe care am avut-o a fost să aplic o tehnică de sutură specială a uterului care îl strânge foarte, foarte tare (încât uterul arată apoi ca niște clătite…știu că nu este grozavă comparația, dar chiar așa arată) și să sper din tot sufletul că va ține această sutură și nu va trebui să-i scot uterul!! Pentru moment, uterul pare bine, așa că ne apucăm să coasem peretele abdominal.

În cursul celor 17 ani de când practic medicina mai fusesem martor de două ori la o pacientă care făcea șoc anafilactic. O dată chiar la o pacientă de-ale mele, așa că nu eram străin de aceste lucruri, dar acesta a fost cel mai sever șoc pe care l-am văzut! Pur și simplu credeam că au scos-o din șoc, când tocmai începea să scadă tensiunea din nou. Personal, am crezut că o pierdem de 2 ori în acea zi. Am discutat cu mai mulți anesteziști în cursul zilelor următoare și am aflat că nu am fost singurul care se gândea la această posibilitate tragică. Chiar a fost o luptă cu moartea!!

Până la urmă am reușit să terminăm operația. Uterul părea bine, era strâns, așa că am zis că este ok pentru moment. Anesteziștii se sfătuiau ce să facă în continuare, a venit butelia de oxigen, proaspăta mămică a fost deconectată de la ventilator și conectată la sursa portabilă de oxigen și ventilată manual. Am urcat cu toții un etaj și am ajuns cu ea în secția de Reanimare ș și Terapie Intensivă. 

În timp ce o instalau și o conectau la aparate, am ieșit un pic ca să vorbesc cu soțul la telefon și să văd dacă este la spital sau nu. Nu am apucat să schimb cu el 3 vorbe, că m-au și chemat de urgență înapoi. Pacienta pierduse brusc o cantitate mare de sânge pe cale vaginală și, bineînțeles că toată lumea se gândea la relaxarea uterului și că vom intra din nou în sală cu ea și o să-i scoatem uterul! Dar nu, uterul era bine, foarte bine contractat datorită suturii speciale pe care o folosisem.

După alte câteva ore, pacienta era stabilă și am coborât la parterul spitalului, unde l-am găsit pe soț și i-am povestit ce se întâmplase. Bietul om s-a ținut tare, dar a fost clar că a priceput că soția fusese la un pas de moarte. M-a întrebat ce pericole existau în continuare, i-am explicat că în acel moment pacienta era foarte fragilă. Cu ajutorul tuturor aparatelor și medicamentelor care i se administrau urma sa fie bine, dar evoluția urma să fie foarte lentă. Și apoi m-am îndreptat spre casa, cu inima grea…

Într-adevăr, evoluția acestei doamne spre un status biologic suficient de bun încât să se poată externa a fost mult mai lungă decât după o cezariană “obișnuită”. A stat 4-5 zile pe secția de terapie intensivă. S-a chinuit destul de mult pentru că, dacă inițial eforturile s-au îndreptat spre a o “încărca” cu lichide și a-i crește tensiunea arterială, ulterior problema era eliminarea secrețiilor pulmonare, a lichidului care-i trecuse în plamani și-i îngreuna mult respirația. Țin minte ca intram pe secția de terapie intensivă pentru a o vizita și vedeam cum o “băteau” la propriu asistentele și infirmierele pe spate, pentru a o ajuta să elimine secrețiile pulmonare, iar dânsa se ruga de personalul medical: “Mai băteți-mă, vă rog!”…

Concluzia a fost că pacienta făcuse șoc anafilactic la Pabal, adică o substanță care este administrată în cursul operației cezariene pentru a crește tonusul uterului operat și a evita sângerarea uterină sau alte complicații postoperatorii. Adică tocmai substanța care trebuia să-i “strângă” uterul și să o ajute a fost cea care i-a pricinuit tot acest rău…

După fix o săptămână de la internare, pacienta a fost externată. În sfârșit era bine, și-a luat copilul și a reușit să ajungă acasă. Nici nu vreau să mă gândesc ce a fost în sufletul ei când a pășit pragul casei. M-a sunat ca sa îmi spună cum se simte și mi-a zis: “Ce ironie, domnul doctor, știți ca ne gândeam că poate vom sta mai mult timp în spital datorită copilului, că este mai mic decât ar trebui și că poate vor apărea probleme, și până la urmă copilul a fost bine, dar eu am fost problema!”.

La aproximativ o lună și jumătate, doamna a venit la control. Era bine, m-am bucurat mult să aflu că băiețelul este bine și ia în greutate. Ne-am privit unul pe altul, am răsuflat amândoi ușurați, iar pacienta mi-a spus că vrea să-mi mulțumească din suflet pentru tot ce am făcut și că se va ruga la Dumnezeu pentru mine. I-am răspuns că și eu sunt foarte recunoscător medicilor anesteziști care au intervenit atât de prompt și că dacă nu ar fi făcut-o, nu am mai fi avut acum discuția aceasta.

După ce a plecat doamna, rămăsesem în cabinet și discutam cu asistenta despre cazul dânsei și cât de aproape a fost să nu-și țină copilul în brațe niciodată. Atunci mi-am adus aminte brusc discuția pe care o avusesem cu prietenul meu despre gradul de rutină din activitatea medicală și mi-am zis hotărât: “Nu, medicina nu este rutină!”.